Cultura națională românească

Descrierea culturii românești și a influențelor sale

Cultură locală, evenimente și manifestări culturale

Evenimente și manifestări culturale în România.

Parteneri culturali locali

Descriere și activități

Cultura de tip folcloric din spațiul românesc funcționează în cea mai mare parte ca sinteză a elementelor împrumutate de la alte populații, originalitatea ei constând în modul de îmbinare și selectarea acestora. În antichitate și în evul mediu, cele mai importante influențe au fost din partea popoarelor slave care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea ei — Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia și Rusia —, din partea grecilor din Imperiul Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă, din Fanar, din partea Imperiului Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în Transilvania. Cultura modernă română a apărut și s-a dezvoltat în aproximativ ultimii 250 ani sub o puternică influență din partea culturilor din vestul Europei, în special cea franceză și cea germană. În plus, sub influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor majoritar creștin ortodox dintre popoarele latine.

Patrimoniul mondial UNESCO din România include în prezent în lista sa șase situri culturale (bisericile din Moldova, Mănăstirea Horezu, satele cu biserici fortificate din Transilvania, cetățile dacice din Munții Orăștiei, centrul istoric al Sighișoarei și bisericile de lemn din Maramureș) și două situri naturale (Delta Dunării și pădurile seculare și virgine de fag din Carpați și alte regiuni ale Europei).

România are și șapte elemente pe Lista Patrimoniului Imaterial (ritualul călușului, doina, ceramica de Horezu, colindatul de ceată bărbătească, Feciorescul de Ticuș, meșteșugul covoarelor tradiționale de perete și practicile culturale asociate zilei de 1 Martie). Ziua de 16 noiembrie a fost declarată Ziua Patrimoniului Mondial UNESCO din România prin Legea nr. 160/2013.

Lista patrimoniului cultural imaterial UNESCO a fost creată oficial în 2008 și a fost rezultatul Convenției pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, semnată la Paris la 17 octombrie 2003.

Călușarii (inclus in patrimoniul UNESCO in anul 2005)

Călușarii reprezintă participanții la dansul Călușului, dans tradițional românesc, prezent în timpurile vechi atât în Moldova, Oltenia cât și în Transilvania.

Călușul este un obicei românesc practicat în perioada numită popular Rusalii, mai exact în cele nouă zile dintre sărbătoarea ortodoxă de Înălțare și cea numită Cincizecimea. Tradiții similare există pe toată întinderea europeană a fostului Imperiu roman, de la Dansul Maurului în Britania sau Ciomăgașii (Pauliteiros) în Portugalia.

Ceramica de Horezu (inclusa in patrimoniul UNESCO in anul 2012)

Ceramica de Horezu este un tip de ceramică românească tipic orașului oltenesc Horezu. Un simbol dominant în pictura vaselor de Horezu este cocoșul alături de care, însă, întâlnim și alte figuri precum stele, șerpi, copaci, oameni, flori, pești, spirala dublă, linia dreaptă, linia ondulată, frunza, brâul, soarele, spicul, pomul vieții și coada de păun. Există și două culori specifice zonei: roșul și galbenul de Horezu.

Colindatul de ceată bărbătească (inclus in patrimoniul UNESCO in anul 2015)

Colindatul de ceată bărbătească este un obicei tradițional de iarnă foarte vechi în cultura românească, fiind întâlnit în spațiul Republicii Moldova, în România, dar și în teritoriile aferente spațiului românesc.

Ritualul românesc de Crăciun al Colindatului în ceată bărbătească, susţinut din generaţie în generaţie de tineri din satele din România şi Republica Moldova, care merg din casă în casă şi interpretează cântece rituale (colinde), primind în schimb daruri simbolice şi bani, are importanta funcţie de a păstra identitatea socială şi de a asigura coeziunea comunităţilor în care se practică.

Feciorescul de Ticuș (inclus in patrimoniul UNESCO in anul 2015)

Feciorescul de Ticuș este un dans arhaic, cu mișcări specifice vechilor tradiții, care se dansează în Transilvania, fiind moștenit și perpetuat din tată-n fiu. Este practicat numai de bărbați, cu diferite ocazii festive, specialiștii caracterizându-l drept unul dintre cele mai dificile dansuri românești, din punct de vedere tehnic. Obiceiul contribuie la răspândirea dialogului social și intercultural, între participanți aflându-se dansatori români, dar și maghiari sau romi. Dansul fecioresc este un bun prilej pentru barbații tineri de a își consolida statutul în comunitate, în special în rândul tinerelor fete și al familiilor acestora, în vederea căsătoriei.

Doină (inclusa in patrimoniul UNESCO in anul 2009)

Doina este o creație lirică, vocală sau instrumentală, specifică poporului român, în care autorul necunoscut își exprimă în mod direct sentimentele de dor, de jale, de înstrăinare, de revoltă, tristețe, iubire, ură împotriva asupritorilor, regret etc. Tot doină este numită și o specie a literaturii populare, aparținând genului liric, în care autorul își exprimă sentimentele și convingerile față de unele probleme ale vieții, față de timp și natură și față de sine însuși.

Doinele clasice sunt predominant vocale și monofonice și au o interpretare care variază în funcție de regiune. Doinele vocale conțin interjecții (măi, hei, dui-dui, iuhu), conține de asemenea și suspinuri, plansete, sunete de jale, etc. Doinele instrumentale sunt interpretate de obicei la instrumente precum flautul, dar se poate interpreta chiar și la funze. Doina populara este un cântec non-ceremonial și este cântat de obicei în solitudine, având un important impact psihic asupra unei persoane.

Meșteșugul covoarelor tradiționale de perete (inclus in patrimoniul UNESCO in anul 2016)

Meşteşugul tradiţional al ţesutului este răspândit pe tot teritoriul României, cât şi al Republicii Moldova. Ţesutul scoarţelor se practica în cadrul gospodăriei ţărăneşti, în atelierele specializate din mânăstirile ortodoxe de maici şi în asociaţii familiale. În vechime, scoarța se folosea în special pentru decorul pereților sau în ritualurile de înmormântare. De asemenea, se găsea în zestrea mireselor, ţesutul având valenţe iniţiatice, fetele care nu deprindeau meşteşugul aveau puţine şanse să se mărite. Acum, scoarţa e considerată mai ales o lucrare de artă. Scoarţele se realizau cu ajutorul războiului de ţesut orizontal şi vertical, prin întrepătrunderea firului de lână. După ce lâna era toarsă, se vopsea cu pigmenţi vegetali, se urzeau apoi şi năvădeau firele.

Practicile culturale asociate zilei de 1 Martie (incluse in patrimoniul UNESCO in anul 2017)

Originile mărțișorului nu sunt cunoscute exact, dar prezența sa atât la români cât și la bulgari (sub numele de Martenița) este considerată ca fiind datorată substratului comun daco-tracic, anterior romanizării la primii și slavizării la ultimii, deși legendele populare îi dau alte origini. Se mai consideră, de asemenea, că sărbătoarea mărțișorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci și al fertilității și vegetației. Această dualitate este remarcată în culorile mărțișorului, albul însemnând pace, iar roșu — război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea.

În prezent, mărțișorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belșug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva își pune o dorință în timp ce atârnă mărțișorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României și Moldovei, pomii sunt împodobiți de mărțișoare. În unele județe ale României, mărțișorul este purtat doar primele două săptămâni. În localitățile transilvănene mărțișoarele sunt atârnate de uși, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se pot speria duhurile rele.